Leontina Costruț despre viata ei: Beiuş, 31 august 1943 o dimineaţa ca oricare alta, cu un soare blând ce se cernea prin arămiul frunzelor. O dimineaţă care a marcat o noă etapă a existenşei mele.
Părăseam învelişul cald şi protector, pentru a veni într-o lume în care „ce ţi- e scris, în frunte ţi-e pus" dacă nu te foloseşti de acel „liber arbitru" pentru a-ţi complica sau uşura existenţa. Era plin război. într-o perioadă deosebit de grea, cănd pâinea cea de toate zilele adesea lipsea, familia noastră s-a îmbogăţit cu două suflete: sora mea Felicia şi eu Fetieiar.
Anii au trecut ca frunzele toamnei purtate de vânt. Eu, purtată de valurile vieţii, am ajuns să conştientizez că sufletul mi-e plin atunci când încerc să înţeleg un copil şi să ajut un bătrân.
O lungă parte a vieţii am petrecut-o alături de copiiii aflaţi în derivă, ca instructor de educaţie la Centrul de primire a minorilor Oradea. Atâtea şi atâtea destine, un flux continuu de veniri şi plecări, ca-ntr-o gară, fiecare cu biletul lui de trecere: internat pentru furt, vagabondaj, prostituţie, abandonat de părinţi sau orfan. Fiecare aducea cu sine ceva ce nu se găsea scris pe o foaie de hârtie, dar acel ceva însemna enorm de mult pentru mine. Le priveam îndeaproape ochii, ochi ce ascundeau o altă lume, a copilăriei furate, atraumatismelor fizice şi mai ales psihice, şi nu puteam să nu mă întreb: de ce? Cu acel „de ce”, a început etapa încercării de apătrunde dincolo de uşile închise a sufletelor lor, încercând să mi-i apropii pentru a mi se destăinui. Simţeam câtă nevoie au de acest lucru.
Au trecut anii, am ieşit la pensie, dar şi acum, cănd ne reîntâlnim, ne bucurăm de revedere, îmi povestesc ce turnură a luat viaţa lor, de-acum şi ei la rândul lor părinţi, iar eu simt că trecerea mea prin vieţile lor n-a fost deloc întâmplătoare.
O nouă etapă a vieţii mele: la pensie. Ce să fac, când pot să spun că mi-am trăit / aproape toate anotimpurile, când mă-ncearcă nostalgia timpului perpetuu, ireversibil şi fără de margini. Nu vreau să-mi irosesc timpul întrebându-mă ce am realizat până acum, când simt că sufletul mi-e plin şi mai am multe de oferit. 0 prietenă m-a dus la Uniunea Femeilor-Bihor. Am fost primită ca-ntr-o familie.
Aici simt că îmi continui misiunea pentru care am venit pe pământ*, să mă ocup de copii şi să-i ajut pe cei vârstnici. Am cunoscut-o pe Mioriţa Săteanu, preşedinta organizaţiei, o femeie nu prea înaltă de statură, slăbuţă, cu zâmbetul mereu pe buze şi o bună organizatoare. în decursul anilor m-a uimit vitalitatea ei în iniţierea şi demararea programelor diverse în care eram antrenate toate membrele Uniunii. Scopul acestor programe a fost transmiterea unui S.O.S. - femeia în pericol. în parteneriat cu INTERNATIONELLT KVINNOCENTRUM, din Suedia, s-a derulat proiectul „Alternativă la violenţă". S.0.S.-ul lansat prin activiţăţi în şcoli şi grădiniţe, în colaborare cu Poliţia şi mass-media, a concurat la promulgarea Legii 217/2003 pentru Prevenirea şi combaterea violenţei în familie, cât şi la îmbunătăţirea Legii 211/2004 referitoare la protecţia vieţii victimelor agresiunii.
Alături de dragele mele colege: d-na Mioriţa Săteanu, poeta Ioana Precup, Viky Păiuşan, Mimi Popa, Doina Chereji, Florica Bodea, Doina Vâlciu, Ruxandra Frijan, poeta Ileana Bodi, Voichiţa Raţ, Viorica Bratiş şi toate celelalte, simţeam că sunt în elementul meu. Ele m-au îndemnat să-mi recit poeziile. Ca absolvent al Şcolii Populare de Artă din Oradea, secţia teatru, îmi place să recit, să încerc să transmit şi altora posibilitatea de a intra în lumea fascinantă a poeziei, să guste tumultul de trăiri interioare ce ţi-o transmite ea. Prin îndemnulşi încrederea ce mi-au acordat-o, m-au făcut să simt că poeziile„mele ”,cum le numeam eu, nu sunt doar ale mele, sunt trăiri ale sufletului meu ce vi le dăruiesc din inimă pentru inimă, dragii mei cititori, fiindcă, în conceptul meu, poezia este suflet şi sufletul poezie.
