ION GÂRLEANU Călugăr franciscan

Firicel de iarbă-i omul,

Ce-l înghite crud pământul

Lacrimă din roua nopţii
Ce-o topeşte-n floare vântul*


Ion Gârleanu

1944 – 15 MARTIE – 2022: 78 de ani de la moartea PĂRINTELUI IOAN GÂRLEANU – „un iscusit predicator”, „un căutat spiritual”, „un bun mânuitor al condeiului”, „poetul boabelor de tămâie” și „un excelent îngrijitor al bolnavilor”
În anul 1929 părintele Ioan Gârleanu a îmbrățișat ritul greco catolic șia fost trimis în Eparhia de Oradea,  la Drăgești, Gruilung, Decănești și Calea Mare. Apoi a fost paroh secund al catedralei din Oradea, oficiu ce i s a dat și la Beiuș, după căderea vremelnică a nordului Ardealului.

Dupa sosirea franciscanilor în Eparhia de Oradea, pr. Gârleanu a fost paroh la Dicănești, Gruilung și Calea Mare. Deși a stat doar aproximatix 2 ani în aceste parohii, toate trei au câte o biserică a cărui ctitor este pr. Ion Gârleanu. Doar la Gruilung, credinciosii greco-catolici au reintrat în posesia bisericii.  

articol 

ODA
poezie dedicata Episcopului VALERIU TRAIAN FRENTIU


In ceriul senin ai credinţei, Prin „Mana cea vie", prin Cruce,
Duratu-ţi-au anii, Preasfinte, Prin Roma, izvorul de soare:
Frumosul renume de glorii Virtuţi ce se adună în Tine
Ce astăzi ni-l pun înainte. Ca apa de munte'n vâltoare.

Un sfert de veac dus în zvâcnirea Frăţiile sfinte şi multe
De trudnică luptă şi vieaţă, Biserici zidite prin sate,
Prin darul sfinţirei de oameni, întreg seminarul îţi cântă
Ce drum de'năltare măreaţă! Aceste convingeri curate . . .

Ce-s mutele pietre din Memfis, Văpaia credinţei străbune
Când moartea le'nalţă în soare, Ce'n Blaj răbufnit-a năvalnic,
Iar umbra lor stearpă, nu-i cine De neam trezitoare, prin vremuri,
In treacăt grăbit, s'o măsoare? Te are de pavăză, crainic,

Ce spune, în toamna târzie, Ci şi Alba-lulia mândră
De dropii duioasa icnire, Vlădică român Te arată,

 Când cată în negura rece Ctitor de unire în ţară,
Cărare spre nemărginire ? Ce are'n Traian un zeu tată.
Icoane de trai şi de fală Iar şcoala română Te aclamă
Din forfotul lumii deşarte, Părinte, neajuns mecenate:
Ce alături de apriga-Ţi vieaţă, Oradea, Beiuşul, prin Tine
Nimicul şi jalea le'mparte. Ajung înălţimi înstelate . . .

Din viul cuvânt al Scripturii, Dar vorba meschină şi tâlcul
Cu suflet de vajnic vlădică, In fapte slăvite se frânge,
Putere scoţi, vieaţă şi milă, Cum flacăra'n vântul puternic
Credinţă ce munţii despică Se'ndoaie, se'nalţă, se stinge . . .
Şi fiilor cari prin nădejde, Apostol, cu focul chemării
In Tine îşi văd mântuirea, In goană de sfântă plămadă,
Cu drag le'mpărţeşti mângâierea, Preasfinte, doar ceriul mai poate 
Lumina spe cer, nemurirea, Să-ţi pună azi lupta g r ă m a d ă . . .

Noi veseli, sclipiţi de mărirea
Ce azi ni se pune'nainte,
Cântând făurim o dorinţă:

FLORILE De MERI

Rânduri, rânduri răsfirate,
Cad şi florile de meri,
Cad ca lumea de păreri
Din simţirile curate.

Şi cum cad în luminişuri,
Legănate’n sborul lor
Îmi par inimi care mor
Fără patimi, fără visuri.

Traiul lor de chin nu ştie.
Nu simţesc nestinsul foc,
Din cântarea cu noroc
Ce s’aude deja vie.

Nu’nţeleg nici încântarea
Frumuseţii lor crăieşti;
Nu se tem de triste veşti
Ce’nfioară groaznic marea.

Lin zefirul cu dulci şoapte
Curmă traiul lor senin
Şi la umbră de pelin
Le adună peste noapte.

Mâine-a nourilor picuri
Lăcrimând pe dalbul vraf,
Îl va îngropa în praf,
Ca pe-o lume de nimicuri.

Doliul nime nu li-l poartă.
Cine plânge-un traiu de-o zi?
Mâine alte flori vor fi,
Vieaţa nouă din cea moartă …

Cum aş vrea şi eu prin lume
Să trec iute ca un gând
Ce se stinge luminând
Fără patimi, fără nume.

Dar n’aş vrea oh! niciodată,
Florilor, ca voi acum,
Să mă ofilesc pe drum
Fără gândul de răsplată.