Sabina Măduța, Acatist de Dragoste Eternă, Poetului Îngerilor – Vasile Voiculescu,
Trebuie să mărturisesc dintru început că această carte subţire de iubire, scrisă de Sabina Măduţa, m-a cucerit definitiv, deşi ştiam câte ceva din viaţa poetului martir Vasile Voiculescu. Dar intensitatea trăirii ei este atât de mare încât atrage un număr mare de doritori să afle cât mai multe. E ca o scânteie care reaprinde Rugul ce a ars de Iubire pentru Dumnezeu şi a fost repede înnăbuşit de teama răspândirii căldurii care se degaja din el.
A-i închina cuiva o carte este, se ştie, o dovadă a preţuirii şi dragostei pe care cineva o simte pentru acea persoană, indiferent dacă e scriitor, pictor, muzician ş.a. E un gest care onorează, nu numai persoana omagiată, dar şi pe autorul acelei cărţi omagiale.
Informată şi receptivă la tot ce înseamnă acest spirit înalt care a fost şi a rămas Vasile Voiculescu pentru posteritate, Sabina Măduţa a avut fericita inspiraţie de a-i alcătui – drept omagiu – o carte-acatist cu specificaţia că acest acatist este de Dragoste Eternă.
De obicei, acatistele sunt închinate sfinţilor, oamenilor consacraţi ori persoanelor pe care le impune credinţa şi evlavia populară, mai înainte ca Biserica să se pronunţe în privinţa veridicităţii virtuţilor şi sfinţeniei acestora. În viziunea autoarei şi nu numai, marele poet mistic Vasile Voiculescu, prin mărturia lui, este considerat un creştin care şi-a apărat credinţa până în cele din urmă clipe, cu preţul unor suferinţe de neînchipuit, cauzate de regimul comunist. El şi-a dus crucea până la sfârşit, fără să se lepede de ea, – considerată drept „dulce jug a lui Christos” la care s-a înhămat de bunăvoie, după cuvintele lui Iisus: „Matei 11:29,30 Luaţi jugul Meu asupra voastră, şi învaţaţi de la Mine, căci Eu Sunt blând şi smerit cu inima; şi veti găsi odihnă pentru sufletele ...” De asemenea, a te încredinţa lui Dumnezeu cu tot ce eşti, cu tot ce îţi aparţine, este o dovadă de mare încredere şi devotament. De aceea, spune Vasile Voiculescu în poezia “Crucea – Jug” – care deschide volumul Sabinei Măduţa, un fel de motto la această splendidă lucrare devoţională: “Stau să mă mine Domnul unde-o vrea / Cu biciul Său de Duh atât de drag; / Şi nici o muncă nu-mi mai pare grea / Când ştiu că brazda mântuirii trag” (Vasile Voiculescu – Crucea – Jug). Poezia este datată de însuşi autorul ei: “Luni, 27 Septembrie 1954, Bucureşti”.
O lucrare din care se reflectă fidel personalitatea poetului martir pentru credinţa lui, profilul moral şi spiritual al medicului de excepţie Vasile Voiculescu, fixat în conştiinţa urmaşilor ca unul din promotorii de necontestat ai credinţei creştine, învăluit în aura sfinţeniei, aşa cum este perceput de cunoscători, acest “sfânt al poeziei româneşti”.
Şi într-adevăr, care poet şi-a mai dedicat întreaga viaţă mărturisirii credinţei, dând mărturie cu propria viaţă despre Iisus Cristos? Este drept că suferinţa lui din închisoare, l-a întărit în credinţă, devenind o lumină călăuzitoare pentru colegii lui de suferinţă, dar şi pentru lumea de azi care are mai mult decât oricând nevoie de exemple, de modele morale, în confuzia în care a ajuns să trăiască, fără valori morale şi spirituale, ori cu valorile răsturnate şi schimonosite în fel şi chip.
Nu e de mirare că în vremuri de prigoană şi haos, înfloresc vocaţiile, tocmai pentru a veni în ajutor omenirii derutate.
Vasile Voiculescu a ajuns de câteva zeci de ani, un reper fundamental la care se raportează cei care vor să cerceteze, să exploreze tărâmul atât de fascinant al credinţei creştine, să se adâncească în devotamentul şi evlavia către sfinţi, în adoraţia faţă de Mântuitorul lumii şi faţă de Măicuţa Lui Preacurată.
Însă, toate aceste binecuvântări spirituale, sub chip de poezie, fie de acatist, fie de poezie mistică, trebuie primite cu inima deschisă şi fără rezerve, aşa cum autoarea de faţă a făcut, rezultatul fiind această splendidă mărturie de iubire eternă, scrisă într-un limbaj accesibil, deşi e vorba de limbajul liturgic ortodox, cu termeni teologici şi mistici.
O persoană sfântă, se spune că sfinţeşte şi locul şi lucrurile cu care intră în contact. Nu degeaba Sabina Măduţa spune despre Vasile Voiculescu în acest Acatist, că este “sfinţitorul gratiilor celulare”.
Ca o recomandare din partea unui ierarh al Bisericii Ortodoxe Române şi un îndemn la lectura aceasta de suflet, Preot Dr. Theodor Damian de la Institutul Român de Teologie şi Spiritualitate Ortodoxă din New York, îi scrie Sabinei Măduţa o prefaţă pertinentă, intitulată “Visuri care dor”, cuvinte binecuvântate, sintetizând actul generos al autoarei pentru poetul-martir.
Autoarea a socotit necesar să insereze, la începutul acestei lucrări, vorbele lui Arşavir Acterian şi ale părintelui prof. Dumitru Stăniloaie. „Socotesc că – scria distinsul părinte profesor – poezia lui V. Voiculescu este cea mai substanţială şi cea mai originală poezie românească după cea a lui Eminescu, deoarece exprimă, în comparație cu orice altă poezie românească, un sentiment de taină a realității, propriu poporului român, precum proza lui desfășoară mai pe larg acest sentiment. Avem în această operă o marcă românească de mare autenticitate, fără să fie o declamație naționalistă superficială”.
Făcând adeseori referire la versurile voiculesciene, autoarea nu neglijează nici omul Vasile Voiculescu, profilul lui spiritual care constituie şi idealul moral tradiţional, aşa cum afirmă părintele profesor doctor Theodor Damian în prefaţă. O biografie succintă, intitulată poetic “Un tainic strop de Dumnezeu”, va arunca o lumină serafică asupra poetului martir, cu precădere asupra operei sale lirice şi epice, ca şi asupra detenţiei la care a fost supus vreme de patru ani, în condiţii îngrozitoare, la închisorile Jilava şi Aiud, unde s-a şi îmbolnăvit de plămâni, boală care i-a cauzat şi moartea. Avea aproape 80 de ani. Faptul că la 74 de ani este arestat, supus unui regim sever de anchetă, fără asistenţă medicală şi persecutat în fel şi chip, constituie unul din miile de abuzuri ale regimului comunist asupra elitei intelectualităţii române, mai corect spus, una din crimele odioase la care au recurs cei care se temeau de minţile cele mai strălucite ale ţării şi ale lumii.
Poeta îi aduce în primul rând o “Închinare” poetului iubit, în care-şi expune motivaţia scrierii Acatistului de Dragoste eternă, cu alte cuvinte, ce înseamnă pentru ea personalitatea acestui poet: “Biserică îmi eşti, / Icoană, / Legendă deodată şi mit; / De când slova ta / Mi-este hrană, / Sunt cer, / Sunt pământ regăsit. / Chipul tău / Mă veghează dfin rană / Nu se mai poate greşi / Scrisă e viaţa / Şi mană, / Nu se mai poate muri!”
După modelul acestor cântări religioase numite Acatiste, care sunt alcătuite dintr-o succesiune de condace şi icoase, acestea din urmă fiind repetitive şi includ în ele îndemnul: “Bucură-te” sau “Bucuraţi-vă”, Sabina Măduţa a alcătuit acest Acatist de Dragoste eternă, compus din 7 condace şi tot atâtea icoase, în care autoarea expune principalele domenii de afirmare ale poetului, urmate de refrenele care încep cu “Bucură-te”.
De remarcat că aceste Condace au câte 8 versuri, dispuse în patru distihuri, iar icoasele conţin 12 versuri, a câte 12 silabe (exceptând repetiţia Bucură-te), aceste versuri având rimă împerecheată. O structură oarecum clasică, folosită în liturghia orientală.
De menţionat că aceste frumoase versuri religioase sunt compuse în Timpul Pascal, din Vinerea Patimilor, 1966, până A doua zi de Paşti, ele reflectând patima poetului Vasile Voiculescu întemniţat şi bolnav, dar şi elemente din opera poetului, prozatorului, dramaturgului Vasile Voiculescu, transfigurate liric după canoanele liturghiei ortodoxe.
Există în literatura religioasă un “Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu”, altul este “Acatistul de mulţumire Slavă lui Dumnezeu pentru toate” şi în genere, toţi sfinţii au câte un acatist, care se citeşte în sărbătoarea prăznuirii lor, dar şi la mari primejdii, pentru înlăturarea răului, pentru întoarcerea păcătoşilor şi a necredincioşilor, pentru călătorii, pentru vindecarea de boli. Cele mai frecvente sunt acatistele închinate Prea Curatei Maici a lui Dumnezeu. Credincioşii apelează la aceste frumoase poezii dedicate sfinţilor sau lui Iisus Cristos, de câte ori simt că au nevoie de o întărire sufletească, pentru uşurarea sufletului şi nu o dată, după citirea cu evlavie a acestora, credincioşii îşi limpezesc mintea şi inima şi ştiu mai bine ce au de făcut. E adevărat că unii credincioşi se roagă unui sfânt, prin intermediul Acatistului acestuia, pentru un membru al familiei, de obicei pentru copii.
Poeta stăpâneşte foarte bine limbajul liturgic şi foloseşte termeni adecvaţi, cum ar fi: neistovită râvnă, purcezi, sălaş de rugăciune, negrăită taină, plecăciune, prinosul ş.a. Poetul martir purta toiagul Cuvântului “întocmai ca Moisi, / Contemporan statornic cu veşnicul “a fi”, / Miresei Crucea cruntă şi Mirelui Iisus / Le-nchini în vers prinosul de toate mai presus” (I).
Cât priveşte icoasele, aici poeta foloseşte multe metafore şi comparaţii prin care scoate în evidenţă calităţile medicului, principala trăsătură de caracter a acestuia fiind caritatea creştină: el este: alinător de dureri, ocrotitorul orfanilor şi săracilor, răbdătorul de păgâni prigonitori, purtător al unor veşminte modeste. De asemenea, poetul este numit: “Vas albastru de lumină şi de har, / Floare albă pe al apelor altar”, prin care se propagă “Poezia slăvilor nemărginite, / Rugăciunea inimii neprihănite!” (1).
Începând cu Condacul II este evocată pătimirea poetului, pe umerii căruia atârnă “poveri peste măsură” şi mai ales, felul cum le-a purtat martirul: “Le-ai dus cu resemnare, nici clipei nu te-ai plâns, // Gândind mereu la Domnul în nobilul Urcuş, / Din inimă făcându-ţi îndestulat căuş”. La Glasul din cer, încă îl îndeamnă să reziste cât mai mult şi atunci: “Poverile de-o viaţă se fac uşoare, fulg, / Lumeştile zavistii cu ura nu te-ajung”(II).
În al doilea Icos, autoarea încearcă un portret fizic dar şi unul spiritual. El este: “Chip ascetic ca o pajişte firavă” dar şi “Leac de suflet pentru inima bolnavă, / Bunătate, soare-n ochii îngereşti, / Alăturare lângă oştile cereşti.”
Chipul blând al poetului cu pleată albă “ca şi faldul unui steag” este pentru autoarea Acatistului: “Soare tânăr după care mă rotesc”.
În Condacul III, autoarea preamăreşte din nou virtuţile caritative ale medicului Vasile Voiculescu, cel care a urmat exemplul sfinţilor Cozma şi Damian, cunoscuţi îndeobşte ca “doctorii fără de arginţi”. Toate acestea urmându-le doar pentru ca: “Gândind mereu la alţii cu daruri din prinos, / Ai vrut să fii pe placul Preabunului Cristos” (III).
Se spune, de obicei că “omul sfinţeşte locul”. Dar cine poate sfinţi, celula unei închisori sordide, cu nişte condiţii de viaţă precare, în care deţinutul e insultat, anchetat, bătut, torturat, ca să spună ceea ce vor anchetatorii? Doar un sfânt ar putea trece peste mizeriile din închisoare şi să rămână fidel în credinţă. Despre Vasile Voiculescu, autoarea spune că a fost: “Sfinţitorul gratiilor celulare”, că a făcut lumină acolo unde a stat închis, în întunericul beciului umed, a devenit în felul acesta “Lumânare care arde zi şi noapte”, şi că rugându-se lui Dumnezeu, nu mai simţea nici foamea, nici frigul, nici durerile fizice provocate de tortura anchetatorilor. Dar, mai presus de toate, poetul devenise “Rugăciunea inimii neprihănite”, adică se făcuse una cu rugăciunea, una cu Iisus suferitor şi închis în Pretoriu. Şi mai spune autoarea că el era “Heruvimul, priveghind cu ochii treji / Bucură-te, Bucurie, horă-a ţării re-ntregite,/ Bucură-te, Rugăciunea inimii neprihănite” (IV).
De observat că toate icoasele se termină cu versul 12, acelaşi: “Bucură-te, Rugăciunea inimii neprihănite!”
Poetul e vizitat de îngeri în celulă, aşa cum, pe un alt mare suferitor, Radu Gyr, l-a vizitat chiar Iisus, în poezia “Iisus în celulă”.
În Condacele V şi VI autoarea vorbeşte despre opera lirică a lui Vasile Voiculescu: “Migală fără seamăn – şi versul, pe încetul, / Te-a- nscăunat în carte: Măria Sa Sonetul!”(VI).
Dar mai bine reiese acest har al său în Icosul VI: “Bucură-te, Pisc credinţei, ne-nţeles de pământeni,
Bucură-te, Făurarul de Sonete peste vremi,
Bucură-te, Aducătorul de esenţe şi de mir,
Bucură-te – Îngemănare cu poemele – Shakespeare,
Bucură-te, A fi deasupra strâmtului vârtej lumesc
Bucură-te, A fi scânteie din slăvitul foc ceresc.
Bucură-te, A fi comoara regăsită şi pierdută,
Bucură-te, Zestre multă ce nu poate fi vândută,
Bucură-te, Psalm de taină, încrustat în rugăciune,
Bucură-te, Gând cucernic, a lui Dumnezeu minune,
Bucură-te, Luptă mare cu stihiile-nvrăjbite,
Bucură-te, Rugăciunea inimii neprihănite”. Acesta este scris A doua zi de Paşti – 1966, orele 14.
Finalul nu putea fi altul decât supliciul arestării, al încarcerării la o vârstă foarte înaintată: “Pe porţile-nchisorii intrai la senectute / Făcându-ţi Semnul Crucii spre zidurile crunte / Şi te-ai retras antimic tăcut în rugăciune, / În vreme ce tot trupul ţi-ardea ca un tăciune, / Bolnav, văzându-ţi drumul o Golgotă-n apus,/ Catapeteasmă ruptă la moartea lui Iisus… /O, ce Auroră-ţi puse pe creştet suferinţa / Şi ce văpaie sacră în inimă credinţa!” (VII).
Şi în Icosul care urmează, poetul, căruia i se recunoaşte maritiriul, este comparat cu “Mieluşelul sângerând pe sfânt chilim, /Bucură-te-Închinătorul vechii Mănăstiri Antim, / Bucură-te, A fi martirul gloriei cărturăreşti, / Bucură-te, Lepădare de păcatele lumeşti, / Bucură-te, Răbdătorul chinurilor peste fire / Bucură-te, Loc de strană hărăzit cu nemurire / Bucură-te, Adevărul ce nicicând n-a fost ucis, / Bucură-te, Iertătorul celor care te-au proscris, / Bucură-te, Și din Ceruri priveghează-ţi Neamul drag, / Bucură-te, Vieţii noaste binecuvântatul Mag, / Bucură-te, Săditorul de speranţe împlinite / Bucură-te, Rugăciunea inimii neprihănite”(VII).
Versurile sunt lungi, orchestrate amplu, cu o bogăţie de imagini care alcătuiesc tabloul suferinţei unui om persecutat pentru convingerile sale.
În Sonetul de la final, Sabina Măduţa mărturiseşte că ar vrea să participle cu toată fiinmţa ei la nobilul chin al Poetului Îngerilor: “Ca Solveig, dăruită cu credinţă / Pe puntea aruncată de destin, / Renasc din coasta ta ca o fiinţă /De-aceleaşi întrebări să suferim”(Sonet).
În februarie 1996, Sabina Măduţa aduce o completare importantă, printr-o mărturisire intitulată “Religia iubirii” în care îşi motivează demersul liric sub această formă rară de poezie închiantă unei personalităţi care nu este declarat sfânt. Ea mărturiseşte cum a luat cunoştinţă cu poezia acestui mare om şi cum s-a legat sufleteşte de el. Autoarea îi invită pe oameni să pună accent pe “regatele spiritului: Eminescu şi Blaga, Bacovia şi Arghezi!” Ea ni-l recomandă şi ne familiarizează cu acest mare scriitor, poet şi dramaturg. O face cu toată căldura sufletească şi cu toată admiraţia faţă de un maestru, citându-i fragmente de sonete: “Imi scânteiază-n mână azi iarăşi stinsa pană / Şi-mi bate-n ea tot gândul asemeni unui puls; / În inimă de-a dreptul o-nmoi, păstrez o rană / Din care nici o forţă săgeata nu mi-a smuls” (Sonetul 89). Ne invită în Regatul Voiculescu acum, când intrarea este fără nici un fel de interdicţii. Cu mare respect şi admiraţie pentru conştiinţa lui de la care nu s-a abătut nici o clipă, dar şi pentru opera lui, autoarea îl prezintă astfel: “Vasile Voiculescu este unul din rarii scriitori a cărui permanentă grijă a fost aceea de a se pune tot timpul de acord cu propria sa conştiinţă. Misionarismul în care s-a implicat încă de la începutul practicii medicale i-a făcut pe contemporani să-l numească “doctorul fără de arginţi”. Scrisul său este pentru cine îl aprofundează o continuă comunicare cu divinitatea. Asceza din anii prigoanei comuniste, puterea de-a refuza colaborarea, l-au ridicat pe înălţimi numai de el cunoscute, în aerul pur şi tare al celor capabili de jertfire. Cred că Voiculescu şi-a răbdat martiriul conştient că într-un fel şi l-a asumat. Cum altfel se explică faptul că vreme de 10 ani îşi scrie capodoperele fără să publice un rând. Ultimele sonete, Nuvelele fantastice, romanul Zahei orbul şi Poezia religioasă, vor vedea lumina tiparului numai după moartea sa? Vasile Voiculescu a reprezentat în acei ani adevărata rezistenţă scriitoricească”.
Este o schiţă de portret admirabilă, demnă de o iubitoare de adevăr şi frumos: “Cel mai paşnic, cel mai blând, cel mai iubitor de Neam şi Ţară dintre fiii acestui popor a fost etichetat “duşman al poporului”, arestat şi condamnat la ani de grea detenţie, ispăşiţi în închisorile Aiudului şi Jilavei, întrerupându-se brutal şi pentru totdeauna fluxul genialelor creaţii voiculesciene. Cu sănătatea iremediabil distrusă, va fi eliberat pe 2 mai 1962. Un an mai târziu (26 aprilie 1963) se stinge din viaţă la Bucureşti în casa sa din str. Dr. Staicovici, trecând în Duhul eternităţii”.
Duh care îi inspiră şi pe scriitorii discipoli care l-au cunoscut sau numai l-au citit, să-l cinstească şi să-l respecte ca pe un vrednic mărturisitor al credinţei şi mare iubitor de oameni. Faptul că manuscrisele lui au văzut lumina tiparului în postumitate se datorează fiului acestuia, Ionică Voiculescu, cel care le-a smuls din “ghearele” securităţii şi le-a publicat. O seamă de scriitori, istorici şi critici literari s-au pronunţat despre opera lui Vasile Voiculescu, găsind în ea filonul divin care l-a inspirat. Şi în acest sens, demersul autoarei este cu atât mai justificat. Dar gestul său mărinimos de a-l repune în drepturi pe marele autor este şi un semnal, o restituire, dar mai ales, un act de iubire sublimă, gratuită, onorantă şi binefăcătoare pentru suflet.
CEZARINA ADAMESCU
25 Septembrie 2016
CĂ VA FI BINE 
