Legende - muntii Codru Moma

“Într-o epocă de minciună universală, să spui adevărul este deja un act revoluţionar” - George Orwell

Articol preluat de pe facebook-

Mariana Gavrila.

Munţii Muma Ielelor

Munţii Codrul Moma este un ţinut de legendă cu locuri sălbatice, de o frumuseţe nelumească, neschimbate parcă de la facerea lumii. Aici, de peste două mii de ani, Rădăcinile Ardealului nostru strămoşesc au rămas tainic ascunse sub rădăcinile codrului des. La izvoarele cu apă tămăduitoare, la templele şi cetăţile străvechi n-au ajuns decât lupii, căprioarele şi porcii mistreţi. Au fost destui căutători de comori prin părţile locului, dar cu timpul s-au lecuit, unii, dacă n-au înnebunit pe loc, au pierit loviţi de un straşnic blestem.

În Munţii Codru Moma, ascunse în desişurile codrilor de fag şi gorun se află un şirag de bijuterii străvechi format din cel puţin şase cetăţi dacice: Dezna, Clit, Cetăţeaua, Botfei, Finiş şi Petrani. Aşezate la un capăt şi la altul al munţilor, cetatea Dezna (est) şi cetatea Finiş (vest), cele două fortificaţii seamănă ca două picături de apă. Despre cetăţile din Codru Moma, arheologii se mărginesc a spune că au fost construite târziu, prin secolul al XIV-lea, şi că nu există ziduri mai vechi. Şi totuşi, nu poţi să nu te întrebi de ce în toate satele din împrejurul acestor munţi se vorbeşte cu atâta insistenţă despre daci şi despre personaje ce par coborâte din cărţile de poveşti şi întâmplări cu mult mai vechi decât ruinele acestor cetăţi ce dăinuiesc, precum legendele, până în zilele noastre.

Prin însăşi aşezarea lor geografică, Munţii Codru Moma arată ca o “cetate” uriaşă

delimitată de ape. La Sud, limita o formează Valea Crişului Alb, la Nord, Crişul Negru.

Această “cetate” naturală este formată din două grupe montane: Munţii Codru, în partea de nord-vest şi Munţii Moma în partea de sud - vest. Cele două bastioane muntoase, Codru şi Moma sunt delimitate, la rându-le, de două văi: La Est, valea Briheni şi la Vest, valea Moneasa.

Denumirea masivului Codru provine, cel mai probabil, de la Regele Codru, amintit în scrierile lui Herodot ca fiind urmaşul Regelui Doru, prezentat de istoricul grec drept conducător al dorienilor care au plecat din Ardealul strămoşesc, invadând, ca şi ioniernii şi acheeii, sudul Peninsulei Balcanice.

În partea de sud a Muntelui Codru, aproape de cetăţile Botfei şi Clit, judeţul Arad, există un val de pământ despre care se spune că a fost construit de Traian după cucerirea Daciei. Acest val separă teritoriile cucerite de romani de cele ale dacilor liberi.

Localnici spun că numele Moma ar veni de la Muma Ielelor. Denumirea acestui masiv muntos poate fi dedusă doar din legendele, miturile, obiceiurile şi amintirile păstrate de oamenii locului.

Ielele si Muma lor

Fără a avea nevoie de dovezile istorico-antropologice, ştiinţifice sau paraştiinţifice ale cercetătorilor, Munţii Moma au fost şi rămân în continuare cei mai puri păstrători ai unei istorii vii, o istorie în care magia a ocupat un loc special şi unde nimeni nu se miră când aude de întâmplări cu fiinţe mitologice, vrăjitorii sau se vorbeşte despre strigoi ori despre iele. Tot aici, într-un loc ţinut în mare taină, într-o anume zi din toamnă, se întâlnesc în fiecare an cei mai renumiţi vrăjitori din ţară. De altfel, în masivul Moma se află şi cele mai vechi temple ritualice peste care se spune că s-au reclădit, mai târziu, cetăţile Finiş, Petrani, Botfei, Clit, Cetăţeaua, locuri care au fost însoţite de-a lungul timpului de frică şi admiraţie, mai ales datorită legendelor care se leagă de existenţa lor. Poveştile populare din zonă arată că în timpuri străvechi, masivul Moma ar fi fost locuit de personaje feminine dotate cu puteri supranaturale. Femeile născute aici, de o frumuseţe rară, erau iniţiate în tehnici spirituale speciale de către conducătoarea lor care le apăra ca o mamă - mumă, cum spun localnicii. Ca o trăsătură distinctă, vechii locuitori ai acestor zone par să fi descoperit elixirul tinereţii. Nici unul nu-şi arată vârsta.

Bătrânii spun că numele Moma ar proveni de la Muma Ielelor care are grijă de toate vietăţile pădurii ca de propriii copii, locul preferat al Ielelor fiind în inima codrului neumblat de oameni, unde se întâlnesc şi fac diferite lucrări magice. Cei care s-au întâlnit cu aceste misterioase femei le este oarecum teamă să povestească. “Astea nu-s lucruri de spus. Pe vremea mea, au fost câţiva bărbaţi care mi-au povestit că s-au întâlnit cu nişte muieri dezbrăcate în pădure. Dar vorbeau despre asta numai după ce se îmbătau. Ei ziceau că au văzut nişte femei cam la vreo 30 de ani care umblau în pielea goală, că aveau părul lung şi despletit. Nu s-au putut atinge de ele că dispăreau şi apoi apăreau ba ici, ba colo. După experienţa aceea, nici unul n-a mai avut mintea limpede. Aşa că nu-i bine nici să te întâlneşti, dar nici să vorbeşti despre ele că te strică de cap”, povesteşte Nicolae Florea din Finiş,(Bihor).

Baciul Mihai din Haşmaş,(Arad), în vârstă de 86 de ani, zice că în vremea când era-n putere şi putea colinda pădurile, s-ar fi întâlnit chiar de două ori cu Muma Ielelor .”Oamenii se aşteaptă să vadă o fiinţă cu chip de femeie aşa după cum îşi imaginează ei. Nu-i aşa. Dacă îşi dă jos hainele din scoarţă de copac şi stă nemişcată, ea devine invizibilă şi zici că ai avut doar o nălucire. Oamenilor li se arată numai când vrea ea, şi atunci pentru a-i pune la încercare, iar dacă sunt amabili îi răsplăteşte. Se mânie atunci când oamenii taie abuziv copacii, atunci face să cadă lemnele peste tăietori.”

Unii spun că Muma Ielelor strigă noaptea la Luna plină şi că iese din pădure aproape de sate, unde de multe ori se leagă de cei care tulbură liniştea pădurii. “Eu am auzit-o, spune un cioban din Botfei,(Arad), am auzit-o când îmi mânam oile la stână. Era noapte, dar se vedea de lună ca ziua. La un moment dat, am început să înjur oile, să ţip la ele să meargă mai repede că mă prindea miezul nopţii. Întâi am crezut că-i ecoul vorbelor mele, da’ nu era. Se auzea un glas îmbufnat şi destul de supărat, mi s-a făcut frică şi-am tăcut, apoi n-am mai auzit nimic”.

În satele de la poalele masivului Moma, sfinţii şi fiinţele mistice trăiesc în pace şi bună înţelegere. Fiecare are locul lui bine stabilit şi beneficiază de respectul cuvenit. Cu Vântoasele s-au întâlnit mai toţi sătenii, nu le-au văzut, dar le-au simţit prezenţa, mai cu seamă vara când îşi vedeau tot fânul strâns cu trudă într-o zi, luat pe sus de un vârtej pornit din senin şi răsfirat prin crengile pădurii. Interesant este că nici unul nu pare supărat pe aceste fenomene, oamenii se amuză când povestesc despre cele păţite. Mult mai temători sunt însă când vorbesc despre căpiţele de fân trăsnite. Fulgerele Sfântului Ilie îi fac să-şi aducă aminte de toate păcatele săvârşite şi să ceară ajutorul Bunului Dumnezeu pentru îndreptarea lor.

Comorile Ielelor

De departe însă, cele mai de temut întâmplări sunt legate de comorile din masivul Moma, comori care ar fi aparţinut, se presupune, acestor femei misterioase. Se spune că respectivele comori sunt păzite cu străsnicie de duhurile cetăţilor.

Bătrânii satelor susţin că nu-i bine să cauţi o astfel de comoară pentru că, chiar dacă ai găsi-o, nu vei avea parte de ea deoarece a fost lăsată acolo cu blestem. O bună parte dintre ei ştiu locurile unde s-ar afla ascunse, dar, de teama blestemelor, se feresc până şi să îndemne pe cineva să le caute. Toţi cei care s-au încumetat să se apropie de ele, dacă n-au înnebunit, au murit într-un mod inexplicabil. Povestea lui Ion din Finiş este încă vie în amintirea oamenilor. Ion ştia locul exact unde se află îngropată comoara din vechea cetate. A săpat mai multe săptămâni la rând, a găsit-o, dar nu s-a putut apropia de ea. A trebuit să aştepte până în noaptea în care se spunea că, din locul respectiv, va ieşi o lumină, un fel de flacără albastră. În urma unui ritual pe care-l învăţase şi el de la cineva, în momentul când a ţâşnit flacăra, Ion a aruncat aşternuturile pe care şi le-a adus de acasă peste o grămadă de monede din aur şi argint. Le-a legat cu şapte noduri şi-a plecat înainte de primul cântat al cocoşilor. Însă nu s-a putut bucura de comoară. Chiar de a doua zi, au început să-i moară animalele din ogradă, apoi i s-au îmbolnăvit membrii familiei. Cu toate avertismentele primite, Ion s-a încăpăţânat să păstreze banii. Cei trei copii şi soţia i-au murit rând pe rând, unul după altul, iar când a fost şi el lovit de boală, a dus comoara înapoi, dar a fost prea târziu.

Renumiţii căutătorii de comori din România recunosc faptul că, înainte de a dezgropa un tezaur, cer sprijinul unor persoane cu capacităţi speciale pentru a dezlega blestemul sub care acesta este ţinut. Pe de altă parte, ei susţin că în zona din sud-vestul României există câteva sute de tone de comori ascunse.Tezaurele scoase la lumină până acum în ţara noastră nu reprezintă decât zece la sută din cantitatea de comori ascunse aici din străvechime. Restul de 90 la sută aşteaptă să fie dezgropate.

Lacrimile Lunii

Oamenii locului mai spun că în măruntaiele masivului Moma s-ar afla un puternic filon de zăcământ de argint. Din această cauză, cele mai multe izvoare din această zonă au proprietăţi tămăduitoare. Argintul, spun ei, sunt lacrimile lunii. Depresiunea Beiuşului este bine cunoscută pentru vechile sale centre argintifere. Din miturile şi legendele locului se poate deduce existenţa unor ritualuri şi a unei practici spirituale intense închinate astrului nocturn. Şi astăzi, sătenii, cel puţin cei vârstnici, îşi desfăşoară activităţile din viaţa de zi cu zi aşa cum au învăţat ei pe timpuri, după cum indică fazele Lunii. Pentru ei, lunile pământene nu încep aşa după cum au fost ele fixate în calendar, ci atunci când pe cer apare Luna Nouă. Ştiu, de asemenea, când o să plouă sau când va fi vreme bună. Dacă un corn al Lunii este îndreptat în jos, e semn de vremuială (vreme rea), dacă ambele coarne sunt în sus, e semn de secetă. Când e Crai nou şi secera se desface în două, atunci e bine să te rogi la Lună pentru sănătate, bani sau pedepsirea duşmanilor. În perioada cu Lună Plină nu se fac semănături, deoarece boabele nu se leagă şi nici nunţi nu se fac, pentru că nu durează căsnicia. În schimb, de cum începe Luna Nouă, gospodarii ară pământul chiar în timpul nopţii, pentru că, spun ei, nu cresc buruieni şi se fac recoltele sănătoase, iar vracii satelor îşi culeg plantele de leac ori fac descântece prin păduri. La Luna Nouă, babele satului sfătuiesc fetele de măritat să iasă din casă cu cureaua de la brâu desfăcută, s-o arunce în sus către Lună, apoi să bată cu ea streşina casei zicând: Lună, Lună,/ doamnă bună,/ bun cal ai/ şi frâu n-ai/ să te duci la ursitul meu/ să te duci şi să mi-l aduci/de l-ai găsi dormind în pat/ să-l iei şi să-l vâri sub pat/ şi de sub pat/ să-l dai pe uşă afară/ şi la mine să-l porneşti/prin pădure fără şine/ şi prin sat fără ruşine…

Practici nescrise

Nu există om din satele din jurul Munţilor Moma care să nu fi auzit de strigoi ori care să nu fi avut de-a face cu practicile acestora. Strigoi sunt acei bărbaţi sau femei care pot să ia laptele din ugerul vacilor. După unii, aceşti oameni se transformă în câini ori pisici, pătrund noaptea în grajdurile sătenilor şi, deşi nimeni nu ştie ce se întâmplă acolo, toţi spun că după o astfel de „vizită”, vaca lor n-a mai avut lapte. Sunt nenumărate relatări despre cei care s-au întâlnit în grajd cu câte un animal de dimensiuni mici, iar după ce au reuşit să-l înţepe cu furca de fier, s-au trezit a doua zi cu vecina ori cu un sătean cu răni pe picioare sau pe braţe. Oamenii spun că vacile al căror lapte a fost „luat”, dacă li se dă drumul, se duc singure la casa strigoiului şi mugesc la poartă.

Printre localnici există şi persoane care ştiu să prevină şi chiar să desfacă vrăjitoria strigoilor. Se spune că, atunci când fată prima dată vaca, o femeie pricepută în astfel de lucruri se dezbracă în pielea goală şi poartă viţelul de trei ori roată în jurul vacii, spunând o rugăciune într-un grai pe care numai ea îl pricepe. Apoi cu un ac, gazda face o gaură în cornul vacii unde pune sare şi tămâie. După acest ritual, animalul nu va mai fi atacat niciodată de strigoi.

În satul Finiş, etnicii maghiari care au ajuns aici abia pe vremea imperiului austro-ungar, s-au trezit şi ei în mijlocul acestor practici. „Noi n-am avut vacă niciodată. Bunicul meu mi-a spus că în vecini trăieşte o strigoaie şi că de câte ori a încercat el să crească câte-o vacă, vecina i-a luat laptele. Ştiu de la bunicul că noi, ungurii, cunoaştem o metodă prin care putem depista oamenii strigoi. Se zice că dacă tai capul primului şarpe care-ţi iese primăvara în cale, îi bagi un căţel de usturoi în gură şi îl coşi pe interiorul pălăriei, când mergi la biserică vezi care-i vrăjitoare. Bunicul zice că în jurul capului acestor oameni se văd coarne şi cu cât coarnele sunt mai mari cu atât sunt mai periculoşi,” povesteşte Fery Egyed.

Potrivit localnicilor, strigoii nu pot muri până nu găsesc pe cineva căruia să-i transmită toate cunoştinţele lor malefice. Bătrână şi bolnavă, vecina lui Fery din Finiş a zăcut, mulţi ani, pe pat fără să poată muri până când a venit la ea o femeie după care vrăjitoarea a trimis vorbă. Imediat după ce a plecat femeia aceea, bătrâna a murit. Practicile şi vrăjitoriile specifice zonei n-au fost scrise niciodată, ele au fost transmise din generaţie în generaţie prin viu grai, au fost moştenite de la vreun membru al familiei ori au fost învăţate de la cineva aflat în pragul morţii.

Oamenii-lup

Povestea lui Graţian-omul lup din satul Izbuc a ajuns deja celebră datorită documentarului lui Thomas Ciulei (producţie 1995

Poveşti similare cu cea a lui Graţian din Izbuc există în multe din satele Codrului Moma.

Bunăoară, se povesteşte că la marginea satului Tărcăiţa, ar fi trăit un om despre care nimeni nu bănuia că se poate transforma în lup. Era un om liniştit, avea gospodăria lui, doar că în nopţile cu lună plină nu prea stătea pe acasă. Îi spunea soţiei că merge să taie nişte lemne din pădure, luat toporul şi dispărea aşa vreo două-trei nopţi. Într-o zi însă, pe când se afla cu nevastă-sa la strâns fânul dintr-un loc mai îndepărtat de sat, a început să se uite şi să tot laude mioarele dintr-o turmă de oi ce păşteau pe o culme de deal. Atâta le-a lăudat până când nevastă-sa s-a enervat şi i-a spus că dacă nu tace pleacă acasă. Atunci omul i-a spus că după ce se duce să taie un par din pădure pentru căpiţa de fân a asigurat-o că n-o să mai scoată o vorbă despre frumoasele mioare. Femeia s-a liniştit, dar gândul ei rămăsese tot la ce-i spusese el despre oile acelea. Şi, cum sta ea aşa şi se uita în direcţia aceea, numai ce vede un lup că se îndreptă spre ele. Ţipă cât o ţinu gura şi alertă ciobanii şi câinii de la stână. Lupul făcu cale-n întoarsă şi femeia se trezi deodată cu fiara lângă ea. Nervos, lupul o apucă cu gura de şorţ şi îl sfâşie cu colţii, apoi dispăru. Nu după mult timp apăru şi soţul din pădure, rupt de oboseală. “Unde-ai fost când te-am strigat, că era să mă rupă toată un lup?”, îi întrebă ea agitată. El îi răspunse calm că n-a auzit-o şi încercând s-o liniştească îi propuse să se odihnească un pic de amiază. Bărbatul adormi buştean, ea, după sperietura trasă, nu putea închide ochii. La un moment dat, cum dormea el aşa cu gura deschisă, numai ce zăreşte între măselele lui nişte zdrenţe din şorţul ei. Atunci, s-a ridicat tiptil şi, după ce a ajuns în pădure, a început să alerge cu sufletul la gură până-n sat povestindu-le rudelor ce s-a întâmplat.

La cei 80 de ani ai săi, Nicolae Florea din Finiş a auzit multe poveşti, dar a şi trăit destule întâmplări inexplicabile. Una care i-a rămas vie în memorie a fost întâlnirea pe care a avut-o cu o femeie-lup. “Cred că-s mai bine de cincizeci de ani de atunci, spune bătrânul. Eu cu Casian şi cu cumnatul meu, Cula Dorii, ne-am băgat ciobanii la oile satului. Plouase mult în primăvara aceea şi-am întârziat cu urcatul oilor. Era cam prin 24 sau 25 mai. După ce-am ieşit cu turma din sat şi cum urcam noi, agale, prin pădure dealul Bujorului spre Glimeiea, pe o vreme mocănească, numai ce vedem cânii c-o iau în faţa turmei şi încep să latre către ceva de toţi se prăpădeau. “Du-te, Niculai, să vezi ce-i acolo,” zice cumnatul către mine. Ba, să margă Casian, că-i mai aproape, zic eu. Se duce Casian. “Aici-i o muiere, mă”, strâgă el către noi. Mai slobod la gură cum era, Casian începe şi-o înjură, că ce aia a măsii caută ea p-acolo, că una că alta. Cula îi aruncă şi el câteva vorbe, dar nu prea multe. Femeia stătea în picioare lipită de un stejar, se uita la noi şi nu scotea o vorbă. Era o femeie slăbuţă, cam la vreo 35-40 de ani, îmbrăcată doar cu o bluză şi poale din cânepă şi era desculţă. Eu m-am uitat la ea şi-am văzut că avea un păr negru aşa ca nişte ţepi pe picioare. Atunci m-am gândit că nu-i lucru curat cu femeia aceea, am chemat câinii şi le-am spus şi ortacilor să-i dăm pace, să merem noi în treaba noastră.

Când o venit noaptea, cam pe la trei, aşa către dimineaţă, ne trezim deodată c-o haită de lupi care ne atacă stâna din mai multe părţi deodată. Întuneric de-ţi băgai degetele-n ochi. Sar câinii, strig eu, strigă Casian, degeaba că nu vedeai nimic. Atacul a fost scurt. La un moment dat îl aud pe Cula venind spre mine tot bombănind. El o dormit, n-a auzit nimic. Ce-ai păţit, mă?, îl întreb. “Mă, m-o trezit un lup. O făcut pipi la mine pe cap,” zice el nervos. Ziua, când ne-am evaluat pagubele, am văzut că lupii atacaseră numai oile lui Casian. De la fiecare proprietar care-i dăduse animalele în grija lui, lupii omorâseră cea mai frumoasă oaie. De ale mele şi ale cumnatului nu s-au atins”.

Furor heroicus

O posibilă explicaţie a acestor poveşti-întâmplări o găsim în scrierile marelui savant român Mircea Eliade. Potrivit acestuia, dacii provin dintr-o confrerie războinică, iniţiatică, de oameni-lupi. Marele specialist în istoria contemporană a religiilor face o asociere între „ceata de feciori” care colindă şi azi uliţele satelor, în perioada sărbătorilor de iarnă, costumaţi în piei şi măşti de lup, cu o posibilă urmă a confreriilor de războinici daci, dar şi cu credinţa puternică a românilor în existenţa pricolicilor, oameni cu cap de lup sau strigoi, cum sunt denumiţi în Bihor. Potrivit savantului român, arta iniţierii militare se făcea într-un cadru magico-religios. Războinicul se transforma în lup prin îmbrăcarea rituală în pielea animalului, operaţie urmată de o schimbare radicală de comportament. „Tânărul nu numai că devenea un războinic feroce şi invincibil, stăpânit de furor heroicus, dar nu mai avea nimic omenesc, adică nu se mai simţea legat de legile şi obiceiurile oamenilor,” spune Eliade.

De altfel, istoricii greci îi descriu pe traco-daci ca fiind „un popor care se consideră nemuritor” şi sunt denumiţi “războinici-lupi”, iar în memoriile consemnate de Herodot, strămoşii românilor practicau iniţieri şamanice, „se transformau în lupi în fiecare an” ori „puteau să aducă ploaia” sau să “împrăştie norii”.

Până cu un sfert de veac în urmă, în satele Hinchiriș și Mierag, localități situate pe versantul nordic al masivului Moma, existau câteva bătrâne văduve care știau un descântec și, cu ajutorul unor copile-fecioare, puteau să aducă ploaia. Marta Lucaciu din satul Hinchiriș este de profesie inginer zootehnist. Ea a fost una dintre fecioarele pe care văduvele le-au folosit într-unul din ritualurile lor de ploaie.

Iată ce povestește: "Cred că aveam vreo 8 sau 10 ani pe atunci. Trei văduve m-au luat deoparte și mi-au cerut ca timp de trei zile să fiu cea mai cuminte fată din sat, să nu înjur, să nu mânii pe nimeni și să nu mă mai joc cu copiii în uliță, pentru că au de gând să-mi încredințeze o misiune foarte importantă. Mi-au atras atenția că nu trebuie să vorbesc cu nimeni despre asta. A patra zi, au venit la mine niște prietene, cam de vârsta mea, și ne-am dus toate în pădure, într-un loc unde numai una dintre ele știa. Aici ne așteptau văduvele cu o găleată de apă și un maldăr de crengi de alun. M-au dezbrăcat în pielea goală, m-au spălat și au început să mă îmbrace cu crengile acelea, rotindu-se în jurul meu și spunând niște cuvinte pe care nu le-am înțeles. Apoi ne-au condus până la marginea satului, le-au spus prietenelor mele să aibă grijă de mine să nu cad, pentru că pășeam greu învelită așa, în crengi, să nu vorbesc cu nimeni și să cânt cu toată nădejdea ce mă învățaseră. Fetele au început să cânte și ele: «Dordoliță liță/ Dă, Doamne-o ploiță/ O ploaie curată/ De la Domnul dată./ Dordoloaie loaie/ Dă, Doamne, o ploaie/ O ploaie curată/ De la Domnul dată». Până la ieșirea din sat, din fiecare casă a ieșit câte cineva cu o găleată de apă, și după ce o arunca peste mine, își făcea semnul crucii spunând: »Dă-ne, Doamne, o ploaie curată». Numai ce-am ieșit noi din sat, că dinspre vârful Dievii au și început să se formeze niște nori, iar până seara se slobozise și ploaia. Atât de mândră am putut fi atunci de mine că n-am să uit asta toată viața”.

MARIANA GAVRILĂ

Site-urile oficiale

Din punct de vedere geografic, Munţii Codru Moma apar ca o masă muntoasă insulară înconjurată de depresiuni. Sunt bine conturaţi, aproape detaşaţi de masa mare a Munţilor Apuseni (Vlădeasa şi Metaliferi) şi au o punte îngustă de legătură cu Munţii Bihorului.

În limitele descrise, Codru Moma ocupă o suprafaţă de circa 1.200 kmp, înălţimea maximă o ating în vârful Pleşu, de 1.112m şi vârful Dievii, de 1.044 m.

Pe site-urile oficiale, cele mai cunoscute locuri din Munţii Codru Moma apar Staţiunea balneară Moneasa (Arad), supranumită şi “Perla Munţilor Apuseni”, cu apele sale termominerale, Izvorul Tămăduirii de la Mănăstirea Izbuc ( Bihor), ale cărui ape nu curg continuu, ci izbucnesc periodic din pământ, cetăţile Dezna ( Arad) şi Finiş (Bihor) şi, mai nou, Schitul Huta (Bihor).

Potrivit documentelor scrise, Cetatea Dezna a fost atestată în anul 1318, importanţa cea mai mare înregistrând-o în secolele XVI-XVII, prin 1552 făcând parte din sistemul de apărare a vestului Transilvaniei, mai ales după căderea Ineului în mâna turcilor (1566). De aceea se trece la amplificarea cu noi întăriri, printre care şi bastionul din partea de nord-est, când cetatea poartă oarecum amprenta arhitecturii Renaşterii cu elemente similare cetăţii Şoimoş. Probabil tot atunci s-au adăugat în unele sectoare mai vulnerabile noi rânduri de ziduri paralele, din piatră de stâncă, completate apoi cu piatră de râu şi cărămidă cu mortar foarte rezistent, folosindu-se varul de Agris. Pierdută în 1574 şi recucerită de ardeleni în 1596, cetatea Deznei se găseşte între 1599 şi 1601 în posesia lui Gaspar Kornis, adept al lui Mihai Viteazul, care a uşurat trecerea domnitorului prin această zonă în drum spre Praga. Între 1601 şi 1658, cunoaşte mai mulţi stăpânitori, fiind donată în 1619 de către principele Gavril Bethlen lui Marcu-Cercel Vodă. Cucerită în 1658 din nou de către turci, o dată cu Ineul, cetatea Deznei dispare ca fortificaţie în deceniile următoare, datorită unei explozii probabile. O legendă ne spune că turcii ar fi adunat în cetate un mare număr de fete, destinate haremului unui şef militar.

Neputând scăpa, una din fete, pentru a evita trista soartă ce le aştepta, a reuşit să se furişeze până la depozitul de pulbere, căruia i-a dat foc. Cercetările recente nu exclud un sâmbure de adevăr al acestei legende, întrucât anumite semne fac verosimilă distrugerea cetăţii prin explozie. Până în prezent s-au păstrat trei ziduri mai importante din sectorul bastionului principal de odinioară. La fel se disting urmele celorlalte ziduri, conturul curţii interioare şi fragmente din şanţurile cetăţii. Acum toate aceste poveşti se regăsesc în ultimele trei ziduri care au trenat peste secole.

Potrivit unei legende, Ladislau Nagy de Peretseny (1817) afirmă că denumirea cetăţii derivă din nurnele regelui dac Decebal. Dominând regiunea şi drumul de acces spre inima Munţilor Codru-Moma, cetatea a fost ridicată în centrul unui cnezat românesc”.

Cetatea Finiş a existat înaintea atestării documentare a satului cu acelaşi nume. În 1291, localitatea şi Cetatea erau consemnate ca făcând parte din proprietatea Episcopului din Oradea. Teritoriul a fost locuit de dacii liberi.

Cetatea Finiş este aşezată la hotarul satului (lângă oraşul Beiuş, Bihor), pe vârful unui pisc, cetate din care, din păcate, mai sunt doar ruinele. Adevărat castel feudal, cetatea este o fortificaţie medievală de refugiu şi apărare. Întruneşte toate calităţile de defensivă: vedere, obstacol şi adăpost, fiind accesibilă numai dintr-o parte. Este de remarcat faptul că Mihai Viteazul, în drumul său spre Viena, a poposit în cetatea Finişului timp de două zile.

În lucrarea "Şcolile din Beiuş între 1828-1829", Pavel Constantin aminteşte că "la noiembrie 1599, Mihai Viteazu pune stăpânire pe cetatea Finişului".

Documentele istorice arată rolul important al cetăţii în luptele cu turcii şi în răzmeriţa curuţilor.

Notarul regelui Bela al IV-lea menţionează în cronica "Gesta Hungarorum" că această cetate a fost construită de Menumorut din lemn şi reconstruită din piatră în timpul regelui Bela al IV-lea, imediat după năvălirea tătarilor (1241). Prin poziţia sa strategică, cetatea apăra calea de acces spre 0radea şi părţile de S-V ale Transilvaniei, dar în acelaşi timp centrele argintifere din zona Beiuşului, precum şi minele de fier şi aramă de la Băiţa şi Pietroasa. În timpul domniei lui Bela al IV-lea, în cetate aveau loc consfătuiri între conducătorii maghiari.

Cetatea, azi ruine, e alcătuită dintr-un complex de trei turnuri, unul fiind mai înalt, acesta este vizibil din comună. Zidurile sunt construite din bolovani colţuroşi şi masivi, zidurile sunt 1a 6-9 m unul de altul şi sunt înconjurate de şanţuri de apărare.